În prezent am mai multe proiecte literare în lucru. Cel mai important este un roman despre viaţa unei paciente care este internată în spitalele de psihiatrie din România, din punctul acesteia de vedere, un punct de vedere lucid despre tratamentul acordat unei persoane considerată cu dizabilităţi de către aşa zisul "român normal". Primele capitole vor fi publicate în revista "Antiteze".
PE DRUMUL NEÎNTOARCERII
- roman de ficțiune-
Introducere
Suntem la început de secol XXI şi încă ne confruntăm cu nerostita întrebare: « Suntem pe cale?”, « Ne găsim într-o deplină comuniune cu noi înşine astfel încât lumea să supravieţuiască?”. După semnele naturii, se pare că încă nu. Dar unii fac tot posibilul să acceadă la această “divina Graţie”. Eu, una, rămân optimistă.
Văzînd dezbinarea dintre oameni, dar văzînd că ea există şi între oamenii înduhovniciţi creată tocmai de cei care nu au nici un interes ca Iubirea şi Înţelepciunea să existe, nu am putut-o suporta şi am simţit să scriu despre cale în general, dar mai ales, despre cale aşa cum s-a manifestat la mine, cu cea mai deplină sinceritate şi fără părtinire.
Ţin să menţionez că nu am făcut nimic pentru ca să apară cele scrise în această carte, totul este o simţire interioară a ceea ce scriu şi cum scriu, ca un flux care coboară din suflet prin mâinile mele şi bate la computer aceste rânduri, fără ca fiinta mea sa ştie dinainte următorul cuvânt, următoarea silabă, următoarea idee.
Mă inchin deplinei necesităţi care există în acest Univers şi care face ca lucrurile să existe independent de voinţa noastră şi nu neapărat cum vrem noi şi dedic această carte Marilor Înţelepţi ai lumii, de oriunde ar fi ei, cunoscuţi sau necunoscuţi, care au îndrumat mii de suflete în mod real către Unica Realitate.
Lor le dăruiesc acum dragostea şi mulţumirea profundă şi lor le promit că pe acest Pământ iubit de Dumnezeu, nu voi sta degeaba, ci-mi voi urma calea.
Cu dragoste infinită pentru toţi,
Lavinia
Capitolul I – Petrecerea de absolvire
Ne aflăm din nou într-o cameră de spital, cu pereţii vopsiţi în alb, cu miros proaspăt de medicamente, ca mirosul proaspăt al firului de sînge care imi curge acum cînd mi se face prima injecţie din acest nou ciclu. Cât va mai dura şi pentru ce ?
Ţipete, zgomote, sunt legată de pat şi, lîngă mine, geme o femeie cu faţa măslinie şi plină de vânătăi, şi ea legată. Mă roagă să o dezleg şi cere puţină apă. Nimeni, in afară de mine nu o aude şi nu o pot ajuta. Lacrimile incep să-mi şiroiască pe obraji, risc să mai primesc încă o injecţie pentru linişte, dar nu mă intereseaza, simt că orice rău din lumea asta nu mă mai afectează. Deodată amintirea lui Hristos mă invadează şi dragostea lui îmi umple şi sparge pieptul. Crucile sunt acum orizontale. Plâng în neştire până adorm.
De altfel şi eu eram încremenită de groază după ce o infirmieră îmi rupsese rochia încecând să mă dezbrace cu forţa cu uşa deschisă la salon, deşi îi spuneam că pot să mă dezbrac singură. Oricum, înainte mersese forţat cu mine la baie ca să mă « ajute », deşi îi spuneam că ştiu singură unde este baia şi stiu singură ce să fac acolo. Am primit totuşi un pampers. Înjositor şi jenant pentru o proaspăt licenţiata în psihologie şi sociologie. În urmă cu trei zile. E drept că tonul meu era uşor disperat dată fiind uimirea în faţa acestui nou ciclu de închidere forţată la nebuni.
Adorm fără vise, nu mai visez demult....Am căutat Realitatea până am innebunit ? Greu de crezut...Am gândit până mi-am pierdut mințile ? Și mai puțin credibil...Probabil că e ușor să consideri că toți care gândesc mult și profund pot ajunge schizofreni în baza teoriei că schizofrenii paranoizi mai ales, sunt foarte inteligenți...restul nu prea au curajul să se exprime...Îi înțeleg, trebuie să fii un pic sărit ca să crezi că vrea cineva să te înțeleagă între pereții unui spital de psihiatrie din România, unde tot ce spui poate fi interpretat ca acces de personalitate bolnavă, când statul plătește medicii dacă au pacienți, nu oameni sănătoși...Dureros de lucid este că știu toate teoriile psihologice și psihiatrice și orice vreau să spun îmi determină o dublă judecată : din punctul de vedere al teoriei care acuză fără drept de aple și din punctul personal și specific de vedere, care argumentează și salvează. Nebună am fost să cred că voi scăpa vreodată de sistem, credulă am fost să vreau să fi lăsată să-mi aleg drumul în viață, fraieră am fost să-mi exprim punctul de vedere.. Ferice de cei proști și cuminți de proști...Ferice de cei care își fac scop din viață supunerea față de cutume familiale, ca într-un cerc vicios și călduț care nu te omoară, dar nu te dezvoltă. Ferice de cei liberi...adevărată fericire...
Cât va mai dura această serie, voi ieși oare cu mintea întreagă sau măcar vie ? Probabil că numai mie îmi pasă nedeclarativ și nici măcar pentru mine, pentru că nu mai am voie să vreau, să pot, să cred aici, ci pentru un sens al vieții pe care l-am intuit cândva. O splendidă petrecere de absolvire, la 3 zile după licența luată cu 8,70...prin vene imi curge fluonxol în loc de șampanie, în urechi îmi sună gemete în loc de urale....Minunată primire în lumea pe care am studiat-o – primire nu ca psiholog, ca pacientă...De fapt, nici nu aș înțelege-o mai bine, chiar și chinurile nemeritate au un sens divin.
După un neașteptat viol de noapte, mă dereglz cu adevărat câteva zile, inundată fiind de substanțe chimice care mă anesteziază. Memoria mea lupta să povestească, sufletul meu e în durere, spiritul meu caută sensul divin al faptei, în disperarea de a găsi un sens și din obișnuința de a vedea binele dincolo de orice...Bolnavă de naivitate și optimism, de încredere în Dumnezeu și dragoste – tradus în diagnosticul de tulburare schizo-afectivă cu elemente paranoide de delir mistic. Într-o lume care vede nebunia peste tot, cel treaz e cel mai bolnav...
Disperată soartă,
Vino și mă-nchină !
Voi lupta cu nesfârșita suferință
Prin credință
Și poezie
Prin speranță
Pentru viață !
Când totul poate fi cuntificat în medicină, deși îmbolnăvirile și morțile nu pot fi controlate, când bolnavii psihici sunt pe deplin înțeleși de specialiști, deși nu sunt vindecabili, când se atârnă icoane și se aduc preoți în spital, deși deciziile se iau din mintea proprie, fără credință și umilință – te-ai trezit într-un spital de psihiatrie din România. You are welcome...to completely lose your mind !
Capitolul II - Începuturi
Nu-mi venise ciclul de patru luni de când începusem să practic yoga într-un ashram din Bucureşti. Pur şi simplu mi se suspendase. De fapt, nu prea practicam, mai mult mă bucuram de noua mea descoperire : puteam comunica cu Dumnezeu. În scris. Adică nu-mi scria scrisori, vorbea prin mintea mea şi eu scriam răspunsurile la întrebările pe care I le puneam ca un prunc. Pasiunea vieţii mele. Nu mai vedeam nimic în jur, nu mai mâncam de căteva zile, de când începuse fenomenul, eram fericită. Şi considerată ciudată pentru că nu râdeam la glumele deocheate ale celorlalţi ashramişti, nu vedeam filme porno, şi primeam amenzi pentru că nu inchideam butelia frecvent.
O nebunie, o delicatesă acestă comunicare. Ştiam viitorul de la imediat până la menirea proprie, înţelegeam în inimă taine de neînţeles şi când îmi spunea « Te iubesc » mă cutremuram ca de un curent până în elementele celulare cele mai minuscule.
Slăbisem mult, nu aveam oricum nimic de mâncare care să-mi placă pentru nu mai ştiam de când nu mai văzusem bani şi mâncarea gătită la comun era înfiorătoare. Purtată în găleţi de plastic ( unde era Alecsandri să ne aducă cufiţa Rodicăi ?) amestecată în gânduri dacă nu vulgare, cel puţin frivole, era gătită de o uriaşă ardeleancă care iubea numai rântaşurile şi toate prăjelile. E drept că avea un « iubit » de o fineţe care a avut mari şanse să se degradeze în timp, un puştan cu vreo zece ani mai tânăr decât ea dar care era pe cale să-şi piardă, odată cu bărbăţia, şi puţinul gram de minte pe care îl avusese vreodată.
Oricum, nu aveam tragere de inimă decât să mă închid în mine, într-o lume poate mai puțin concretă, dar cu multe şanse de a transmite iubire adevărată. Paradox al practicii yoga : lumea interioară e singura reală şi nu se oglindeşte decât foarte rar în exterior. În curând, m-au spus. Răspunsul lui a fost simplu : « să-şi facă tapasul (practica zilnică) ! ». Normal că nu l-am făcut, vroiam să mă desprind cu încăpăţânare de mizeria de lume în care trăiam şi mai bine să mor decât să mă despart de două cuvinte simple în inimă : « te iubesc ».
Aveam să-mi dau seama în curând că existau situaţii şi mai dureroase decât moartea şi că, dacă Dumnezeu exista şi se ocupa tot El şi de mersul lumii, avea metode foarte convingătoare de a mă aduce cu picioarele pe pământ.
În două zile a venit mama. Nu singură : cu bunica şi cu mătuşa. Scumpetea de el o plimbase pe la alte ashramuri după o altă Lavinie ca să o convingă « că nu mă cunoştea prea bine » şi ca să-mi dea mie timp. M-au dus la o cofetărie. Le-am cumpărat o lalea neagră cu banii lor, restul de la prăjituri, ca o prefigurare a morţii care avea să mă ia fie pe mine, fie pe ele în veşnicia ei. Convingeri eu nu aveam, decât că toată lumea era bună şi nu-mi dorea decât binele. După doi ani în care trăisem într-un mediu supraprotectiv al meditaţiei, ajunsesem la concluzia că, în esenţă, toată lumea aşa este. Nu mă confruntasem cu realitatea : nimeni nu vrea să ştie de esenţă. Singura nebunie adevărată a lumii ăsteia.
În tramvai simţeam că nici lor nu le aparţin, doar lui, care rămânea un mister de nedezvăluit pentru mine. Ce-mi va răspunde ? Nu conta. Ştiam doar că o să-mi urmez cu încăpăţânare voinţa de a-l urma în practică, în meditaţie şi poate, vreodată, în conştiinţă. Destul de detaşată, de altfel : « E MAI BINE SĂ MERGI ACASĂ, E MAI BINE SĂ MERGI ACASĂ ! Nu-mi venea să cred, dar în gând îi spuneam şi ştiam că înţelege : « Nu voi renunţa la practică ! ». Deşi, e adevărat că nu prea o făcusem încât să mă protejez suficient. Şi-n clipa aceea ACASĂ a început să sune în mine ca singura realitate pe care mi-aş fi putut-o dori. Vorbea pe limba fiecăreia în acelaşi timp, cum numai el poate să o facă. Am înţeles. Lumea aceasta, deşi declarată binevoitoare, nu urmăreşte decât să te absoarbă – depinde de tine dacă vei deveni vreodată tu însuţi...
Meditaţia se făcea singură, ca după orice întâlnire cu El şi eram în vacarmul din metrou. Îl văzusem, pentru o clipă mi-a vorbit în inimă şi simţeam că aş putea trece prin orice suferinţe pe care le intuiam clar. Singura mea legătură obiectivă cu Absolutul era tapasul de rugăciune săptămânal timp de 24 de ore, pe care nu îl abandonasem. « Doamne, o să fac această rugăciune oricum, ştiu că mă vei ajuta, chiar dacă ar fi să plec de acasă.. » Un jurământ nescris şi mă liniştesc. Vine tramvaiul şi urc fără grabă. Uşile se închid înainte ca ele, agitate, să urce... Libertate !!!!! E numai pentru Tine....
